RECENZIE: …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul de Oliviu Crâznic

Acţiunea cărţii se petrece în Castelul Ultimelor Turnuri, unde lucrurile merg cu adevărat Rău.

Invitat la nunta unei necunoscute într-un castel bântuit de diavol, nobilul decăzut Arthur de Seragens se trezeşte prins într-o îngrozitoare plasa a nebuniei, trădării şi crimei.

În vreme ce oaspeţii mor în jurul lui unul după altul într-un mod misterios, seceraţi de un duşman inuman, Arthur întrezăreşte cu groază cum laţul se strânge în jurul singurei persoane de care i-a păsat vreodată, superbă Adrianna de Valois, tânăra fiică a întunecatului şi temutului şef al Poliţiei.

Panicat şi confuz, Arthur se vede astfel nevoit să încheie o alianţă fragilă şi controversata cu cei mai puternici dintre supravieţuitori, care au început deja o anchetă în întuneric, împreună dar suspectându-se unii pe alţii: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, versat în intrigile de salon, logician şi vânător iscusit; baronul german Von Walter Călătorul, ale cărui peregrinari prin locuri uitate de lume l-au adus de atâtea ori în faţa unor adevăruri de neîndurat; frumoasa şi imorala Giulianna Sellini, despre care se spune în şoaptă că i-a sedus deodată pe Dumnezeu şi pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, al cărui drum presărat cu cadavre duce la o amantă misterioasă; ducele de Chalais, puternic şi crud stăpânitor al ţinutului, rafinat, arătos şi incapabil de a-şi stăpâni pornirile violente; şi, mai ales, bărbatul care conduce investigaţia şi de care se tem toţi, căci o singură vorbă a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul…

…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul de Oliviu Crâznic (editura VREMEA, 2010)

Când am început să citesc cartea asta nu am crezut că o să fiu atât de prinsă de ea. Nu am crezut că o să mă gândesc la atâtea posibilităţi şi să-mi dau seama că am ratat personajul negativ cu mult. Nu m-am gândit că o să-mi prezinte o era şi o lume în care să privesc religia şi Biserica altfel de cât o fac acum.

Am început cu multe negaţii şi tot aşa am şi terminat. Pentru că am fost surprinsă de întorsătura luată de evenimentele prezentate.

Primul lucru pe care aş vrea să-l spun este că această cartea nu a fost chiar atât de horror. A avut multe momente de tensiune şi descrieri care m-au speriat, însă cred totuşi că nu este horror.

Arthur de Seragens este cel care ne introduce într-o eră medieval în care fantezia nu este la fel de frumos înfăţişată ca în zilele noastre. Invitat la nunta marchizei Josephine de Lauras, Arthur pătrunde într-o lume care credea că nici măcar nu există.

Primul lucru care mi-a atras atenţia şi m-a captivat pe toată perioada lecturii a fost stilul de scriere al autorului, care te transpune imediat în era medievală. Uneori m-a trimis cu gândul la stilul autorilor clasici presărat cu multe descrieri şi personaje complexe pe care nu ajungi să le cunoşti niciodată în întregime şi chiar dacă o faci descoperi mereu lucruri la care nu te-ai fi aşteptat.

Personajele deşi  multe, accentul nu s-a pus decât pe câteva în special. Cum ar fi  cavalerul Arthur de Seragens, vicontele Raoul de Vincennes, vicontesa Adrianna de Valois, ducele de Chalais, inchizitorul Albert de Guy şi încă câteva personaje pe care o să vă las să le descoperiţi pe parcursul lecturii.

Modul în care au fost portretizate a fost în mare parte indirect. În privinţa lui Arthur şi a vicontelui de Vicennes avem parte şi de o descriere directă, însă restul personajelor sunt prezentate prin ochii lui Arthur, fie din cele auzite de la ceilalţi invitaţi, fie din impresiile pe care Arthur şi le face pe parcurs.

Arthur ca şi personaj m-a surprins foarte mult, pentru că în marea parte a desfăşurării acţiunii puteam să-l văd foarte uşor ca un personaj secundar. Arthur nu este eroul cu care ne-am obişnuit, face greşeli, îi este frică şi ca fiecare om ratează şansele de a spune ce simte cu adevărat. Nu trebuie să fii un om curajos tot timpul, nu trebuie să fii genul de om care sare cu capul înainte în orice pericol, ca să fi erou. Trebuie să ştii cum să-ţi aduni energia şi curajul ca să înfrunţi ce te aşteaptă, asta face dintr-un personaj un erou.

Un loc important în această carte l-a avut şi religia, prezentând Inchiziţia într-un mod diferit (dacă veţi citi postfaţă, ceea ce recomand, veţi vede că autorul prezintă materialele din care s-a inspirat şi explică puţin Inchiziţia şi rolui ei la aceea vreme) faţa de cum este prezentată de obicei. Inchiziţia nu tortura oamenii, ci îi îndrepta pe cale cea bună, iar de multe ori nu se recurgea la metode extreme pornind cu un avertisement şi nu cu tortură.

Îmbinarea realului cu fantasticul s-a petrecut destul de încet, oamenii privind mai întâi faptele din pespectiva unui criminal uman şi neajungând imediat la concluzia că de fapt criminalul este de natură fantastică.

Atmosfera din castel devine mai întunecată cu cât înaintăm în lectură, iar personajele devin pe rând acuzaţi, aliaţi, nevinovaţi şi vinovaţi.

Realismul pe care îl prezintă această carte cu elemente fantastice este ceea ce o face o lectură deosebită. Chiar dacă fantasicul face parte din lumea noastră, asta nu înseamnă că totul o să fie bine şi că personajele se vor descurca de fiecare dată cu problema care le este pusă în faţă.

Recomand această carte, chiar dacă nu sunteţi fanii genului horror eu cred că este o experienţă pe care fiecare ar trebui să o încerce. Modul în care sunt prezentate acţiunile şi modul în care misterul şi suspansul se construiesc în fiecare capitol merită. 

“Dar omul este învăţat să tragă concluzi din informaţiile pe care le are, în vreme ce adevărul se află, de cele mai multe ori, în informaţiile care lipsesc. “

“Dacă ne ferim să vorbim despre Rău, nu înseamnă că-l face să dispară. Răul trebuie înfruntat, nu ocolit […] “

“Era extreme de clar că, deşi se afla de şaptesprezece ani printre muritori, nu-i căzuseră aripile. “

“Când nu-ţi mai rămâne decât un singur ochi, începi să vezi lucrurile cu adevărat bine. “